Acum câteva zile l-am vizitat pe Mihai. Am scris despre el și problema de sănătate cu care se confruntă în urma cu 3 zile. Postarea o găsiți pe această pagină. Știam că mă înham la ceva greu. Și nu o spun pentru faptul că în aceste prime 3 zile de când am scris, s-au adunat undeva la 8000 de euro. Asta înseamnă aproape 40.000 de Ron. Mulți bani. El are nevoie de 100.000 de euro. Cel puțin. Doar transplantul de celule ajunge la 70.000 de dolari. Nu mă cutremur și nici nu mă îndoiesc că Dumnezeu va lucra și de această dată, chiar dacă în acest an am demarat cele mai multe campanii umanitare. Mai mult decât toate adunate la un loc în toti anii de când va tot cerșesc milă pentru aproapele. Și mereu am reușit. Prin voi oameni ai luminii. Poza pare că nu are nici o treaba cu postarea. Pentru mine are. Și am să vă spun de ce. Este fereastra mănăstirii Sihla. Una din cele mai retrase așezări monahale din țara noastră. E nevoie de răbdare și voința să ajungi acolo sus la Sfânta Teodora și locul unde s-a nevoit câteva decenii. Doar ea și natura. Trupul ei și animalele. Când mi-am dorit primul copil am fost la această mănăstire. Erau deja câteva luni de când ne doream și mi se părea mie că Dumnezeu întăzie să răspundă cererii mele. Ce neghiob este omul când se îndoiește de planurile lui Dumnezeu. Și când am urcat spre mănăstire, la un moment dat datorită drumului afectat de la ploaie, eram gata să fac cale întoarsă. Totuși ceva nu m-a lăsat. Am zis fie ce o fi. Cu un Citroen c4, cu garda jos, de câteva ori lovind masca de jos și forțând motorul să ajungă în vârful muntelui, eram convins că voi fi nevoit să rămân acolo peste noapte. După ce am lăsat în cele din urma mașina în parcare, cu un miros încins de ambreiaj, am luat-o la pas și ne-am îndreptat spre peștera Cuvioasei. Îmi aduc aminte ca și când a fost ieri. Era luna martie, un aer rece și multă umezeala. Ne-am rugat preț de câteva minute acolo și la coborâre, în curtea mănăstirii ne-a întâmpinat un tânăr călugăr. Avea un chip așa de curat și fără să ne fi văzut vreodată m-a îmbrățișat. Știa de ce am venit. Pur și simplu mi-a tăiat răsuflarea. Fără pregătire, fără dialog premergător, mi-a turnat-o drept în față. “Mulți vin aici sa se roage pentru dobândire de prunci, dar nu uitați, când o sa randuiasca Dumnezeu asta să nu uitați să îi mulțumiți, Lui mai întâi și Sfintei Teodora. Și daca tot ați ajuns aici, haideți și la părintele stareț pentru o binecuvântare”. Pur și simplu m-a dezarmat. Acum revenid la părintele stareț, în mintea mea se năștea imaginea unui călugăr impunător, care stă ori într-o strană a bisericii și este îmbulzit de oameni pentru sfat, sau se afla în chilie și se roagă sau scrie. Nicidecum. Parintele stareț era la grădinărit, în cele mai sărace haine pe care le-am văzut eu vreodată pe un monah. Doamne, dar ce bucurie și senin se afla în ochii lui, asa încât pentru o clipă am simțit că stau în fata unui sfânt. Ne-a binecuvântat și mi-a spus că vine băiatul. Pur și simplu. M-a dezarmat. Nu stia nimic de noi, de motivul venirii acolo. Fără să știu ce să îi rapsund am dat o replica din aia care mai mult te pune în încurcătură, părinte stareț, nu se poate găsi o varianta pentru asfaltarea drumului, este totuși o mănăstire de tradiție și ar veni mult mai mulți oameni aici, e păcat de frumusețea locului. Ehhh, ce răspuns mi-a dat părintele încât m-a lovit direct în mijlocul inimii. “La Dumnezeu trebuie să ajungem prin osteneli și jertfă, altfel vom pleca de lângă El așa cum se întâmplă de fiecare dată când nu ne va oferi răspunsul la toate mofturile noastre. Aici trebuie să ajungă cei care îl iubesc pe Dumnezeu și pe Sfânta Teodora, nu oamenii care vor să viziteze o mănăstire ca pe un muzeu și apoi când pleacă nu rămân cu nimic. La Dumnezeu se ajunge pe calea cea strâmtă.” O singură dată l-am mai întâlnit în acești 10 ani pe părintele stareț, când urcam spre mănăstire cu Samuel și am oprit mașina pentru binecuvântare. Aproape profetic ne-a spus că trebuie să ne pregătim de al 2. Și peste un an a venit și al doilea copil.
Întorcându-mă la Mihai și părinții lui, la suma mare pe care trebuie să o adunăm. La finalul Golgotei se ajunge pe calea cea strâmtă și grea, dar nu uita, ceea ce este cu neputință la oameni este cu puțință la Dumnezeu. Vom strânge cei 100.000 de euro. Avându-L pe Dumnezeu alaturi. Întotdeauna! Sus inima, Mihai! Sus!
Tânărul călugăr este bunul meu prieten, Serafim!