Sunt nopți din acelea când nimic nu este favorabil somnului. Ori e prea cald în casă, sau te năpădesc grijile și te tot învârți de pe o parte pe alta. Azi noapte m-am trezit copleșit de gândul la Mihai, tânărul din Moara. Da, atunci când îmi iau o responsabilitate pentru vreun suflet devine parte integranta din viața mea. Întotdeauna am crezut în ideea că doar îmbrățișând real suferința cuiva poți să te rogi cu lacrimi și suspine pentru vindecarea lui.
M-am îmbrăcat în toiul nopții și mi-am sărutat copiii care dormeau liniștiți. Niciodată nu vom avea un sentiment mai de liniște ca atunci când copiii noștri ne dorm sub acoperișul casei. Oricât de mult ne-am dori uneori să crească și să rămânem singuri, să avem intimitate, să putem face din nou lucrurile care ne fac placere, mai frumos ca acum când îi avem lângă noi, aproape ombilical, nu va mai fi niciodată. O aud la toți părinții care îmi calcă pragul bisericii și trec uneori luni de zile până reușesc să se așeze din nou ca altădată toți la o singură masa și atunci pe fugă. Am ieșit afara și era liniște, sunet de greieri și o briză răcoroasă.
Din depărtare câteva mașini turându-și motoarele pe strada principală și câțiva câini ce își dau întâlnire, lătrând dintr-o curte în alta. Deschid biserica și flacăra de la lumânări transmite cea mai cuminte lumină de noapte.
Deschid ceaslovul îmbătrânit de la atâtea slujbe și pagina se deschide aproape profetic la Paraclisul Maicii Domnului. Încep să mă afund în rugăciune și oftez și îmi vad nimicnicia. Un nod mi se așează în gât, oare toți oamenii aceștia pentru care m-am zbătut de-a lungul anilor și pe mulți încă îi am aproape, sunt liniștiți la ora asta?
Ma gândesc la Daria Maria, fetita din Fălticeni cu leucemie pe care am trimis-o în Italia, la Sebastian și el tot un îngeraș chinuit prea timpuriu de crucile vieții, la Andreea, la Isabela, la Ramona și ultimul care îmi dă insmonii este Mihai. Pentru el lupt zilele acestea și caut să nu-l dezamăgesc. Știți, când vine un om spre tine și își pune ultima speranță este cel mai intens sentiment din lume. Dar totodată devine și o cruce în plus pe care o adaugi crucii tale. Te copleșește uneori și ai vrea să o dai la o parte, cauți scuze să te dezici din când în când, dar ceva nu te lasă. Hai încă o milă, să mai încerc măcar câțiva pași.
Ajung la finalul rugăciunii și pe pagina ultimă a Paraclisului se așează o buburuza rătăcită de nicăieri. O împing ușor cu degetul dar nu pare deranjată. Rămâne acolo până rostesc ultima fraza din Paraclisul Maicii Domnului și apoi zboară. Simt deodată pacea și gândul mă odihnește după ce în urma cu 2 ore nu îmi găseam locul. Ceva îmi șoptește aproape mistic faptul că nu eu pot, nu datorită mie se întâmplă lucrurile. Și încă ceva, Dumnezeu trimite tot ce avem nevoie de dinainte sa cerem noi.
Doamne, ceea ce la om este cu neputință, la Tine este cu putință, și nu precum vreau eu, nu, așa cum Tu știi că este mai bine să faci. Mihai este al tău și am încredințarea că nu îl vei lăsa. Închid Ceaslovul după ora 2:00 și simt că Dumnezeu a fost preț de o oră alături de un preot tânăr într-o biserică la margine de oraș, potolindu-i zăduful gândurilor. Fiindcă acolo unde va fi inima ta, acolo va fi și comoara ta. Sus inima! Sus!