E trecut de ora 3. Gândurile nu-mi dau pace. Plouă domol și în reprize scurte. Acum a început să se răcorească și prin geamul lăsat deschis intră o briză ușor răcoroasă. Afară ard lumânările din lumânărarul aflat în curtea bisericii.
Aproape toată viața mea mi-am petrecut-o aici. Perioadele de dinaintea acestei etape lungi, sunt parcă uitate undeva într-o cameră încuiată a minții mele.
Am avut ocazia, zilele acestea să stau de vorbă cu mulți oameni veniți pentru câte o săptămână, două, pentru a-și revedea părinții, casa, prietenii din țară. Sunt acei romani care au plecat și au lăsat case întregi goale și ulițe pe care din nefericire nu prea mai auzi ca altădată scâncet de copil.
Sunt pustii multe din străzile ce altădată nu erau suficent de încăpătoare de numărul zecilor de tineri ce transformau atmosfera într-un adevărat festival. Nu era nevoie de festivaluri organizate ca astăzi pentru a ne întâlni unii cu alții și a socializa. Ne adunam fiecare cum puteam și știam să împărțim simplitatea pe care o dețineam. Nu ne alegeam prietenii pe criterii de haine sau gadgeturi și nici nu ne interesa ce beneficii avem dacă ieșim cu x sau y. Eram bucuroși să fim laolaltă și ziua părea uneori că nu se mai sfârșește.
Erau perioade cu secetă și în copilăria noastră, știu că se trăgeau clopotele bisericii și pentru ploaie, nu doar pentru risipirea norilor asa cum se întâmplă astăzi. Se adunau preoții alături de comunitate, purtând prapuri și cruci și urcau pe dealul satului sau la buza vreunui pârâu și făceau rugăciuni pentru ploaie. Nu existau rețele de socializare și nici nu era bârfa de dimineața până seară vizavi de popimea care spală poporul pe creier. Nu aveam aplicații care să ne anunțe dacă vin sau nu ploi ca astăzi. Dar și acestea de câte ori nu ne-au dus în eroare.
Aveam credința că rugăciunea înălțată aduce întotdeauna rezolvare. Erau alături tinerii și bătrânii, fiindcă încă se ținea cont de tradiție și se făcea ascultare de părinți. Încă nu se ajunsese în epoca când părinții trebuie să își ceara voie să intre în camera copiilor( asta dacă exista acest lux) și nici nu negociau responsabilitațile din sânul familiei. Fiecare își știa locul și toți aveam o datorie de împlinit, fiindcă doar astfel meritam să stăm la masă. Iar masa era un moment esențial al zilei, întrucât toți ne așezam odată și nu exista nici televizor deschis, iar de telefon nici nu se punea problema, fiindcă atunci era legat de un fir și nici nu avea butoane sau ecran. Eram liberi și ne vedeam unii pe alții, povesteam și ascultam cu atenție cuvintele care ieșeau din gura celuilalt.
Astăzi oamenii deși sunt împreună în același loc, măcar seara când se aduna de la treburile fiecăruia, toți au alte îndeletniciri. Unul își deschide televizorul și privește emisiunea favorită. Altul se propește în fața telefonului și nu mai aude pe cel de lângă dânsul. Copiii trag de părinți și părinții își împing copiii pentru a nu fi deranjați de la tabieturile lor. Iar tabloul se va repeta peste ani, atunci când părinții își vor dori atenție, dar se vor lovi de același zid al copiilor de data aceasta, preluat din ceea ce au văzut acasă.
Nu ne mai revenim la normal fiindcă ne-am dorit normalul văzut dincolo de gardul nostru. Ne-a plăcut mai mult democrația din afara granițelor, am vrut să fim în trend cu lumea bună. Dar tocmai acea lume la care am râvnit ani de zile, începe să se prăbușească, scoțându-L pe Dumnezeu afară din mijlocul ei. Acolo unde cumințenia și puritatea au fost înlocuite de sex și libertate fără bariere. Locul în care afirmarea cu orice preț a îmbrăcat haina tupeului desuet. Iubirea a fost vândută pentru sex și plăcere ieftina.
Ar fi bine să deschidem ochii repede și să încercăm să ne salvăm tradițiile și cumințenia câștigate cu mult sânge și sacrificiu. Ar fi bine să ne întoarcem la modelele adevărate, nu alea din reviste sau de pe instagram sau tic tok. Să privim la cei care au împodobit cu cinste țara aceasta și mulți din ei și-au dat viața pentru ca noi să fim astazi aici.
Să învățăm să ne iubim granițele, fiindcă fără ele, uităm care ne este Acasă!