Deși am scris sute de texte, acum mi-e teamă să aștern cuvintele. Dar am să vă povestesc despre Mariana și ultima mea întâlnire în intimitatea spovedaniei. Acum, e plecată spre veșnicie și nu mai sunt secrete.
Mariana este sora cea mai mare a tatălui meu. Este mătușa mea din partea tatălui și unul din oamenii pe care îi cunosc de când mă știu. Mai exact de când am început să rețin amintiri.
A fost un om de statură mică. Unul din oamenii cei mai mici pe care îi știu eu. Dar nu despre înălțimea fizica este vorba aici. Era un om dintr-o bucată. Așa cum este si tata. Și la fel este și fratele lui tata Costel. Poate Dumitru este cel mai echilibrat când vine vorba de decizii, cuvinte. Ei 3 erau toți din aceeași plămadă.
S-au născut într-o familie modestă. Săracă de-a dreptul. Dar din cei 4 copii, doi au fost polițiști, unul preot și Mariana a lucrat în mai multe locuri, ultimul chiar la bucătăria căminului de bătrâni unde slujim noi astăzi. Mulți ani. Peste un deceniu.
Când a apărut cancerul s-a pensionat pe caz de boala. Nu vă gândiți că era la vârsta când aștepta pensia. Avea doar 60 de ani. Acum când scriu aceste rânduri se afla în al 61 an de viață. Boala a fost extrem de dură și aspră. A stat în spital de multe ori în acest răstimp. A suferit și doua operații grele. Dar nu am auzit-o niciodată ocărând pe Dumnezeu pentru crucea data.
La ultima noastră spovedanie pe care i-am administrat-o, mi-a spus că este pregătită sa moară. Pur și simplu a obosit să lupte. Îi este milă și de soțul ei Nicușor. A îngrijit-o și i-a fost alături nu doar în ultimii 40 de ani. Dar mai ales acum când boala o decima pe dinăuntru, el a fost și bărbat și femeie și asistent și tot ce si-ar putea dori o femeie de la un bărbat. A obosit ea de cat de obosit îl vede pe soțul ei. Ultimul an i-a apropiat și mai mult. A fost practic un an cât o viață, fiindcă atunci când iti dai seama că te apropii de finalul călătoriei de omul cu care ai împărțit bunele și relele, abia atunci începi să-l iubești la adevărata valoare. Chiar dacă au fost și minusuri. Indiferent că au existat și furtuni.
A vrut să plece și a plecat.
Rămâne în urma un soț, un copil, un nepot, dar și 3 frați îndurerați, alături de toți ceilalți care am cunoscut-o pe Mariana. Ultimele slujbe la care a participat în biserică, în perioada postului Mare, le ducea așezată pe un scaun. Avea în toată suferința ei și lumină. Emana și căldură. Arunca și câte un zâmbet, obosit ce-i drept de la atâta durere.
Acum începe marea călătorie spre Veșnicie.
Deși fizic nu mai este printre noi, trăiește în toate camările amintirilor din viața celor care am cunoscut-o, am iubit-o și i-am fost camarazi. Atât cât s-a putut.
Nicușor, deși este greu să îți aline cineva inima, rămânem încredințați de nădejdea Învierii și a reîntâlnirii cu cei dragi, dincolo de acest hotar.
Îți mulțumim pentru camaderie și ne rugam să te așeze Hristos la loc de lumină, judecând nu doar faptele, bune sau rele, cât mai ales inima, pe care am simțit-o mereu fiind bună și iertătoare. Așa să îți fie și judecata. Exact așa. Dumnezeu să te așeze în liniștea Raiului!